Designerul Marc Marinescu din Montreal: "Trăiesc din profesia pe care am practicat-o în România"

Marc Marinescu este cunoscut în lume ca autor al trofeului „Juste pour rire”, cel mai mare festival internaţional al umorului, care se ţine în fiecare an la Montreal. „Omuleţul verde”, logo-ul festivalului, a devenit, prin acest trofeu, un omuleţ auriu pe o sferă de marmură albă. A fost conceput în urmă cu 12 ani, iar Marc Marinescu are şi exclusivitatea producţiei pentru toţi câştigătorii fiecărei ediţii. Peste 200 de trofee au fost oferite de la înfiinţare şi până astăzi. În 2009, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, Marc Marinescu a primit el însuşi, din partea organizatorilor, unul dintre trofeele realizate de el.

L-am întâlnit la Roma, cu ocazia Festivalului Callatis, unde venise cu o expoziţie de caricatură alcătuită din 24 de desene umoristice (nu-i place termenul „caricatură”, pe care o delimitează clar de umor). Dialogul nostru a avut loc în curtea Academiei di Romania, în faţa statuii împăratului Traian. Marc Marinescu este unul dintre puţinii artişti – mai exact designerii – de succes ai diasporei româneşti, succes pe care l-a avut, de altfel, şi în România, înainte de a emigra.

“Eu nu am o casă, am depozite”

A terminat designul în 1974 (a doua promoţie a Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”), devenind ulterior unul dintre fondatorii secţiei de Design a Uniunii Artiştilor Plastici (în 1979), secţie pe care a condus-o până în 1988, anul în care a plecat din ţară. Unul dintre studenţii pregătiţi de el a fost Alexandru Ghilduş, cel care i-a succedat la conducerea secţiei (şi actual decan al Facultăţii de Arte Decorative şi Design). A făcut 17 ani de industrie uşoară (adică design industrial în mase plastice, cauciuc, pielărie, încălţăminte, textile), a avut în responsabilitate 54 de întreprinderi de pe teritoriul României (atelierele de creaţie şi prototipuri), iar la 40 de ani a hotărât brusc să plece din ţară. Cauza plecării n-a fost starea materială, nici cea socială, ci nevoia de a încerca ceva nou.

“Eu, în Canada, sunt un om fericit, privilegiat, spune Marc Marinescu. Practic şi trăiesc din meseria pe care am învăţat-o în ţară încă înainte să intru la Design. Pentru că de mic m-a interesat tot. Bunica mea, olteancă de origine, îmi găsise o poreclă: «coteliciul», adică unul care scormoneşte. Scormoneam peste tot, înainte de a învăţa să merg. Astăzi am un mers destul de vertical şi măsurat, dar caut în continuare. Eu nu am o casă, am depozite. Nu mă interesează să am un spaţiu mare în care să locuiesc, mă interesează să am un spaţiu imens în care să fiu înconjurat de obiecte: cărţi, pietre, sticle sparte, frunze moarte, rădăcini”

“Nu eu mi-am căutat de lucru, lucrul m-a căutat pe mine”

Pasiunea pentru obiecte o are din copilărie. Bunicul său, Oană Dumitru, a fost curelar-pielar. În 1939, la expoziţia internaţională de la New York, acesta a câştigat medalia de aur cu o şa de călărie făcută de mâna lui la Sibiu, surclasându-i pe texani. Aceştia au luat medalia de argint.

Debutul ca designer al lui Marc Marinescu în Canada e o poveste exemplară de strategie de marketing. L-a ajutat în mare parte norocul, dar şi prezenţa de spirit. “Ajungând într-o ţară pe care n-o cunoşteam, cu o soţie şi două valize (fiica noastră, Ana, a rămas în ţară, ostatic – am recuperat-o în acelaşi an, cu nişte presiuni enorme, prin Crucea Roşie Internaţională), am luat-o, practic, de la zero, cu ambiţia să-mi continuu, dacă se poate, meseria de designer. Am reuşit, cu multe eforturi, dar şi cu mult noroc în care nu speram. Spun că am avut noroc pentru că nu eu mi-am căutat de lucru, ci lucrul m-a căutat pe mine”.

După ce a restabilit câteva contacte cu foşti colegi stabiliţi în Montreal, la o săptămână după ce pusese piciorul acolo, Marc Marinescu a primit un telefon de la unul din ei, care care i-a zis: “Te cunosc de ani de zile, ştiu că poţi face totul şi orice. Am o problemă urgentă. Lucrez la un serial, cu un producător de televiziune care are o marionetă defectă. Mâine la ora 9 are filmări în studio. Studioul este închiriat. Dacă n-are marioneta, pierde ziua de filmare care e plătită cu 9.000 de dolari. Vin la tine în seara asta să-ţi aduc marioneta ca s-o repari până mâine dimineaţă”.

Ce poţi face cu o bucată de sacâz şi un borcan cu magiun

Amicul i-a adus marioneta, care era, de fapt, un cap imens de pasăre, în care actorul îşi introducea propriul cap. Printr-un sistem de pârghii legate de maxilar, atunci când acesta vorbea, pasărea deschidea şi închidea ciocul, iar ochii erau mişcaţi, în acelaşi fel, cu mâinile. “Evident că n-am mai dormit în noaptea aia, povesteşte în continuare Marc Marinescu. N-aveam decât două geamantane nedesfăcute, în care nu existau niciun fel de scule. Am ieşit pe străzi şi am început să caut prin gunoaie deşeuri de sârmă, dopuri de sticle de bere , dopuri de plută, peturi… Mai aveam, întâmplător, nişte sacâz de la vioara mea din România şi un borcan cu magiun de prune, din care, combinându-le, am făcut un adeziv. Mi-am dat seama că, în afară de defecţiunea propriu-zisă, sistemul de pârghii al măştii era greşit – când actorul deschidea gura, ciocul se închidea şi invers -, iar capul de pasăre, în care era montat un microfon, era o «cavernă» care denatura total sunetul vocii, ceea ce presupunea retuşări în studio – alţi bani plătiţi. Am reparat defecţiunea folosind adezivul făcut de mine, am inversat sistemul de pârghii, am tăiat buretele dintr-o pernă, ca să căptuşesc interiorul măştii, pentru a elimina efectul de cavernă, iar la 9 dimineaţa totul era gata. La 10 începeau filmările şi totul a ieşit perfect. Directorul artistic, supermulţumit, m-a întrebat cât costă toată lucrarea. I-am spus că vorbim altă dată, pentru că am un client care mă aşteaptă. N-aveam, bineînţeles, niciun client, jucam totul pe o carte. În următoarele zile am început să mă documentez despre legi, despre oameni, despre negocieri şi relaţii, despre tot ce înseamnă societatea canadiană. Timp de trei săptămâni, directorul artistic al televiziunii m-a sunat de mai multe ori să ne întâlnim, dar i-am spus că n-am timp. Mi-am înregistrat o companie, AMGRIN-DESIGN (ambiental, graphic, industrial design), şi mi-am făcut cărţi de vizită. Când m-am întâlnit cu el, am putut să-i prezint o carte de vizită şi o factură. 600 de dolari am primit pentru repararea acelei măşti, primii mei bani după trei săptămâni de la venirea în Canada”.

“Conceptor şi producător de bunuri culturale”

Strategia lui Marc Marinescu a ţinut. Cei de la televiziune aveau imperioasă nevoie de unul ca el, iar el avea nevoie de un job onorabil. A acceptat, după nazuri îndelungate, postul de art director cu un salariu incredibil pentru un imigrant: 28 de dolari pe oră (salariul mediu în Canada era, la momentul acela, de 7 dolari pe oră). Şi cum românul lucra în medie 16 ore pe zi, venitul lunar depăşea 10.000 de dolari. A lucrat în televiziune timp de 5 ani.

Spirit polivalent şi neastâmpărat, Marc Marinescu (de fapt îl chema Constantin Marinescu, dar şi-a schimbat prenumele tot din raţiuni strategice) a făcut de toate, la acelaşi standard de competenţă.“Ziarul «La Presse» scria despre mine că sunt un foarte bun art director de televiziune, «Jurnalul de Montreal» zicea că sunt un caricaturist desăvârşit, «The Gazette» spunea că sunt inventatorul în trei dimensiuni al celor 12 definiţii ale umorului universal. În momentu în care eram întrebat: «Maestre, ce sunteţi?», eu nu puteam răspunde cu toate domeniile mele de competenţă, pentru că nu credeau şi nu înţelegeau. În mintea lor nu era posibil să faci toate aceste lucruri, pentru că mentalitatea era aceea că poţi fi specialist într-un domeniu anume, nu în două, trei sau patru. Iar această mentalitate nu s-a schimbat nici astăzi. Poţi să spui, de exemplu, că eşti grafician pentru ilustraţii de cărţi pentru copii de la 1 la 3 ani, dar în niciun caz grafician pur şi simplu… Sigur, îmi era ruşine să le spun că Leonardo da Vinci a existat, dar le mai aminteam că au pe unul aici, Robert Lepage, care face o mulţime de lucruri, teatru, film , realizează concepte noi de film , cu proiecţii pe silozuri uriaşe etc. şi care nu e un extraterestru… Degeaba, mentalitatea era aceeaşi, că nu poţi face performanţă în mai multe domenii… Necrezându-mă, deveneam suspect, ceea ce se repercuta asupra celor care îmi comandau lucrări şi a cumpărătorilor. De aceea, până am devenit cunoscut, iar numele meu a căpătat un oarecare prestigiu, adică după vreo zece ani, am fost nevoit să semnez cu mai multe nume”.

După toate experienţele avute în cei 22 de ani de când se află în Montreal, Marc Marinescu şi-a definit complet şi exact tipul de activitate în care se exprimă. Are o carte de vizită unică în Canada (şi chiar în lume, zice el), pe care scrie aşa: “Marc Marinescu – conceptor şi producător de bunuri culturale”.

“Îmi place jocul la nebunie”

Marc Marinescu nu se sfieşte să devină el însuşi personaj în subiectele creaţiilor sale. Ultima ispravă în acest sens a comis-o în 2009. “Am realizat o imagine pentru aniversarea mea de 60 de ani – un autoportret intitulat «Timpul». Îmi lăsasem special barba să crească timp de vreo trei ani. Barba îmi venea până la piept. În fotografie eu priveam spre un obiect, un stativ cu accesorii de bărbierit. Pămătuful era singurul obiect traficat (modificat): îi înlocuisem fascicolul de păr cu o coadă de cal, astfel că acesta avea o lungime la fel de mare ca barba mea. În felul acesta am realizat un transfer al ideii de trecere a timpului de la o fiinţă – eu – la un obiect – pămătuful de bărbierit – într-un mod care surprinde privitorul şi dă relevanţă mesajului. E un quiproquo, un joc, iar mie îmi place jocul la nebunie”.


Sursă: www.certitudinea.ro

 

Vizualizări: 26

Cuvinte cheie : CERTITUDINEA, Juste pour rire, Marc Marinescu, Miron Manega, Montreal

Comentează

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Ecoul Românilor !

Alătură-te reţelei Ecoul Românilor

Despre


admin
Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Ecoul Românilor - rețeaua românilor de pretutindeni

Insignă

Se încarcă...